Raportul social al Institutului pt.Cercetarea calitatii vietii din cadrul Academiei Romane

Raportul social al ICCV nr. Ianuarie 2012


Cãtãlin Zamfir
Raportul social al ICCV nr. 5/ 2012
Ce fel de tranziţie vrem ?
Analiza critică a tranziţiei II
Cătălin Zamfir
Ianuarie 2012
De la începutul înfiinţării sale, ICCV a considerat că principala sa
misiune este de a contribui la înţelegerea realităţii societăţii româneşti, a
problemelor sociale cu care ne confruntăm, la evaluarea opţiunilor politice şi
de identificare a direcţiilor de dezvoltare.
Ca răspuns la situaţia critică cu care ne confruntăm în ultimii ani, am
lansat o nouă serie de Rapoarte: Rapoartele sociale ale ICCV.
Din 2010 ICCV a făcut publice 5 Rapoarte. Ele pot fi găsite în Revista
online Inovaţia socială – pe prima pagină sau în Arhiva fiecărui număr – şi
pe siteul Institutului de Cercetare a Calităţii Vieţii.
Rapoartele ICCV nu exprimă punctul de vedere al Instituţiei, ci al
autorilor lor. Ele sunt făcute de cercetători din ICCV şi la standardele
ştiinţifice şi morale ale ICCV.
Raport nr. 1:
După 20 de ani: Opţiuni pentru România, ICCV, 2010,
Coordontori: Cătălin Zamfir, Iulian Stănescu, Simona Ilie. Coautori:
Cristina Humă, Ioan Mărginean, Adina Mihăilescu, Iuliana Precupeţu,
Anita Preoteasa, Codrin Scutaru, Cristina Tomescu, Mariana Stanciu,
Marian Vasile, Elena Zamfir.
Raport nr. 2:
Cercetarea calităţii vieţii în România 2010,. Ioan Mărginean,
Iuliana Precupeţu, Mihai Dumitru, Florentin Flavius Mihalache, Adina
Mihăilescu, Gabriela Neagu, Raluca Popescu, Ana Maria Preoteasa, Laura
Tufă, Marian Vasile, ICCV, 2010
Raport nr. 3:
România: răspunsuri la criză, ICCV, 2011, Cătălin Zamfir, Simona
Ilie, Codrin Scutaru, Iulian Stănescu, Elena Zamfir, ICCV, 2011
Raport nr. 4:
Starea sărăciei în românia în context european, ICCV, 2011
Mariana Stanciu şi Adina Mihăilescu, ICCV,2011
Raport nr. 5:
Ce fel de tranziţie vrem ?Analiza critică a tranziţiei II,
Cătălin Zamfir, ICCV, 2012
2
În loc de rezumat
În ziua în care pusesem punct la acest Raport, a izbucnit revolta populară.
În acel moment am realizat că revolta era şi în mine. Nemulţumirile şi speranţele
contestatarilor erau conţinute şi în acest text.
Prin acest Raport eram şi eu în stradă şi exprimam, în limbajul meu de sociolog,
ceea formulează manifestanţii.
Am fost tulburat de întrebarea pusă de cei care suferă de frig şi de represiune
adresată lui Eminescu: unde sunt intelectualii ?
Prin acest Raport răspund ca sociolog la această chemare.
Raportul caută să limpezească problemele care se impun cu dramatism în faţa
noastră a tuturor:
· Ce au fost în realitate schimbările de 22 de ani pe care am numit-o tranziţie
sau reformă.
· Cine sunt beneficiarii sunt beneficiarii acestei tranziţii şi cine au suportat
costul ei.
· Cine susţine, cu instrumentele puterii, un curs pe care oamenii nu-l mai
doresc.
· Tranziţia, a cărei finalizare este promisă în acest an, este tranziţia pe care cu
toţii o vrem ?
· Calea pe care suntem duce la o societate în care este lichidată subdezvoltarea
cu rezultatul unei prosperităţi de tip european sau ne afundăm într-o
subdezvoltare cronicizată, o societate a inechităţii menţinută cu metode care
alunecă inevitabil spre dictatură.
Argumentele pe care le sintetizez aici sunt un gest moral faţă de cei din stradă
care riscă să fie prezentaţi complet distorsionat: ei nu protestează visceral împotriva unei
austerităţi prezentată ca necesară în chiar acea formă, ci pun în discuţie fundamentele
unei construcţii sociale dezastruoase. Ei sunt în realitate intelectualii care, cu
înţelepciune, formulează concluziile care decurg din experienţa lor dureroasă.
Strada are dreptate cerând o nouă schimbare. Şi acest Raport aduce argumente
pentru aceasta.
Este o contribuţie la limpezirea unei dileme care ne frământă pe noi toţi: e cazul
să schimbăm cursul schimbării, să regândim direcţia pe care vrem să mergem şi ce
mijloace trebuie să le folosim.
Există încă un pericol devenit evident acum: istoria neînţeleasă se repetă. Forma
cea mai perversă de a lupta împotriva unei mişcări sociale este să o infiltrezi de violenţă.
În istoria noastră recentă s-a întâmplat în trei momente care par a avea o natură
comună.
Revoluţia superbă din 17-22 decembrie 1989 a fost murdărită de ceva care a
rămas neexplicat: ’teroriştii’. După ore de euforie colectivă, s-a tras de pretutindeni. Au
fost mai mulţi morţi decât la Revoluţie. Nici acum nu se ştie cine au fost ‚teroriştii’. Nici
3
măcar un ‚terorist’ nu a fost prins. Ciudat este că s-au căutat persoane, dar nu s-a pus
întrebarea: cine a organizat această teroare.
Şi a fost 13 iunie 1990. Şi la acel eveniment am fost martor. Am însoţit de la
Parlament până la Televiziune o coloană a cărei natură nu o puteam înţelege. Maşini
pline de flăcăi bine hrăniţi, calmi, bine organizaţi, care dădeau ordine: ce să se distrugă.
Auzisem şi de atacul sediului poliţiei, tot de neînţeles. Rămânea neclar cine o făceau. O zi
cumplită. Minierii au venit a doua zi, neavând nicio contribuţie la declanşarea
evenimentelor. E drept că mă obseda o întrebare. Organele care trebuiau să asigure
securitatea publică dispăruseră. Unde erau ? Grupurile care atacau instituţiile publice erau
nestânjenite. Singurul răspuns logic, dar nesusţinut de dovezi, ar fi fost: forţele de
securitate erau în stradă, dar nu pentru a contracara violenţa.
Al treilea eveniment. Zilele acestea. Protestatarii au avut înţelepciunea să
formuleze, de la început, ca una dintre lozincile lor: fără violenţă. Şi marea majoritate a
lor nu au fost violenţi. Dar unele comportamente de violenţă au început să apară. Nu se
ştie cine erau. Puteam înţelege că nemulţumirea concentrată în frustrări patologice puteau
lua şi forma violenţei. Deci era de aşteptat. Poate că… Dar, pe 15 ianuarie a devenit clar.
Grupuri, nu doar indivizi, au produs acte de violenţă şi distrugere. Nu era o patologie
colectivă, ci rezultatul unei organizări planificate. S-a lansat şi o explicaţie: suporterii
echipelor de fotbal. Poate unii dintre ei, posibil. Dar pentru mine complet necredibil.
Patternul se repetă. Teroriştii din decembrie 1989, grupurile violente din 13 iunie
1990, grupurile violente din ianuarie 2012 par a avea o natură comună. Cât ele reprezintă
expresia unei frustrări patologice individuale sau acte organizate ? Aş putea presupune că
şi în alte ţări protestul politic este infiltrat de violenţă. Şi că violenţa indusă reprezintă o
justificare a represiunii manifestărilor de protest politic.
Deci, da, fără violenţă.
4
Cuprins
· O prefaţă explicativă
1. S-a terminat sau nu tranziţia ?
* De la optimism la pesimism
* Cum ştim că tranziţia s-a terminat şi, în fine, va fi mai bine ?
2. Statul în perioada tranziţiei: între un stat capitalist
de tip occidental modern şi un stat neo-feudal
* Modelele clasice de stat
* Profilul statului în societăţile în tranziţiei
o Două tendinţe structurale ale construcţiei
o statului în societăţile în tranziţie
o Structura socială a tranziţiei
o Două tendinţe structurale în confruntare
o în modelarea statului
o Stat capitalist mic, stat neo-feudal mare
o Logica satului neofeudal
* Teoria lui Marx, nerelevantă pentru tranziţia românească
* Perspective: criza statului neofeudal
3. Câte lumi sunt în această lume ?
* De la 3 lumi la o singură lume ?
* O lume structural omogenă: un obiectiv sau o iluzie ?
* Spre o Europă omogenă în prosperitate ? Ipoteza
celor două lumi
* Europa după 22 de ani de la schimbarea structurii lumii
* România la răscruce: spre Y sau X ?
* Poziţia României
* România, încotro ?
* Ce va fi după ?
5
O prefaţă explicativă
Orice criză este un moment de răscruce. Din ea te poate scoate istoria, dar
probabil rezultatul nu va fi cel pe care l-am fi sperat. Lumea rareori este binevoitoare. E
mai bine să alegi calea pe care o preferi şi să faci efortul de a o pune în realitate.
Multe analize ale rezultatelor tranziţiei s-au făcut. Este cazul să tragem concluziile
care decurg din toate aceste analize, dar şi din experienţa colectivă a tranziţiei.
Acest Raport propune o viziune conclusivă: unde se află România acum, după 22
de ani de tranziţie, în ce direcţie riscă să meargă şi în ce direcţie ar trebui să ne orientăm
efortul comun.
În 2004 am publicat o carte despre tranziţia României: Analiza critică a
tranziţiei. Ce va fi după ? Am considerat că este datoria mea de sociolog să întreprind o
asemenea analiză. Credeam atunci că tranziţia s-a încheiat şi că, eliberaţi, ne putem
ocupa de ce va fi după. Au trecut 7 ani şi m-am simţit presat să scriu o nouă carte pe
aceeaşi temă: o revedere critică a tranziţiei.
Ideile cărţii s-au cristalizat. Ar fi urmat o muncă de completare a datelor,
dezvoltare a argumentelor şi urmărire a implicaţiilor; plasare a analizei în contextul
dezbaterilor existente.
Dar timpul nu mai aşteaptă. De aceea am decis să nu amân, ci să prezint
concluziile mele într-o modalitate nu suficient de dezvoltată, aşa cum aş fi dorit, în forma
unui Raport în seria Rapoartelor sociale ale ICCV.
Publicarea acum a analizei sub forma unui Raport ar putea fi mai importantă
decât plusul pe care o elaborare mai amplă ar aduce-o, dar cu siguranţă mai târziu
decât ar fi trebuit.
Textul prezentat în acest Raport trebuie luat mai degrabă ca un set de ipoteze, cu
intenţia de a contribui o dezbatere pe o temă vitală pentru perspectivele noastre comune.
8 decembrie 2011 – 14 ianuarie 2012
6
1. S-a terminat sau nu tranziţia ?
De la optimism la pesimism
Revoluţia din ’89 ne-a făcut optimişti. Ce va fi după ? Va fi o societate cu totul
altfel şi, imediat, mult mai bună.
Anii ’90 ne-au năucit. Nu a fost ceea ce am sperat. Ce a fost după s-a umplut cu
resemnare, dar şi cu o nouă speranţă: în fine, aşa a fost tranziţia, cu toate costurile
inevitabile ale unei schimbări profunde.
La începutul anilor 2000 am început să fim optimişti. A devenit din nou legitim să
ne întrebăm: ce va fi ‚după’? După terminarea tranziţiei va fi, în fine, mai bine. Am pus
această întrebare ca subtitlul unei cărţi pe care am publicat-o în 20041.
Deci ce va fi după ? În acel moment răspunsul la întrebare părea să devină mai
clar. Se prefigura ce va fi: o societate de tipul celor din Occident. Acceptarea României
ca membră a Uniunii Europene va da o şansă suplimentară. Eram iar optimist, dar
moderat. Au fost multe dificultăţi, greşeli inevitabile, dar şi evitabile, dar s-a terminat. Un
capitol închis, nu strălucit după estimarea mea. Vom intra însă într-un curs oarecum
normal de dezvoltare, fără să ne aşteptăm la schimbări spectaculoase. Suntem pe drumul
cel bun. Nu poate fi, până la urmă, altfel decât am sperat.
Câţiva ani buni nu am mai vorbit de tranziţie. Am crezut că deja am depăşit-o.
Sau ne-am aşteptat cu nerăbdare să se termine, ca o fază chiar neplăcută, dar necesară,
pentru ca apoi să fie în fine bine. Dar criza declanşată brutal în 2008 ne-a reîntors la un
set de întrebări despre care credeam că le-am depăşit, dar de data aceasta profund
îngrijorătoare: cum a fost posibil ? Şi iarăşi ce va fi ’după’ ?
Acum, spre sfârşitul tranziţiei, românii apreciază predominant negativ schimbările
din societatea românească2:
1994 1999 2006 2010
Negativ 30% 54% 33% 54%
Pozitiv 24% 12% 24% 13%
Ne îndreptăm într-o direcţie bună sau într-o direcţie greşită ? Sondajele de opinie
oferă constant diagnoza făcută de comunitate:
* În direcţia greşită3 - 86%
* În direcţia bună - 10,5%
1 Cătălin Zamfir, Analiza critică a tranziţiei. Ce va fi ‚după’ ?, 2004, Polirom, Iaşi
2 Raportul social al ICCV nr.2, Cercetarea calităţii vieţii în România 2010, ICCV, 2010. Ioan
Mărginean, Iuliana Precupeţu, Mihai Dumitru, Florentin Flavius Mihalache, Adina Mihăilescu, Gabriela
Neagu, Raluca Popescu, Ana Maria Preoteasa, Laura Tufă, Marian Vasile, p.42
3 Media datelor din 11 luni (ianuarie/ noiembrie 2011) IMAS
7
Suntem din ce în ce mai pesimişti faţă de perspectivele ţării: în raport cu
prezentul, peste 20 de ani, situaţia României va fi:4
1994 1999 2006 2010
Mai proastă 23% 44% 30% 52%
Mai bună 66% 39% 48% 20%
Nu mai e sigur că Lumea, până la urmă, ne va duce la mai bine. Dar dacă nu ştim
ce trebuie să facem şi nici nu vrem să facem ceva, nu avem dreptul să ne plângem că nu
vom ajunge unde am fi dorit şi am fi putut. Inconştienţa actuală ne face şi mai vinovaţi
faţă de generaţiile viitoare.
Cred că după 22 de ani experienţa ne duce la o concluzie: tranziţia nu a fost ceea
ce am crezut că va fi şi nici nu suntem optimişti în legătură cu prezentul care devine
viitorul nostru.
Cum ştim că tranziţia s-a terminat şi, în fine, va fi mai bine ?
După 7 ani, mă simt jenat faţă de optimismul chiar moderat de atunci. Din nou mă
întreb: Nu am intrat încă în normalitate ? Chiar nu s-a terminat tranziţia ?
Ce criterii avem pentru a decide că un proces de schimbare s-a terminat ?
În 2004, neavând la îndemână un criteriu obiectiv suficient de credibil, am propus
mai mult în glumă un criteriu subiectiv: vom şti că tranziţia s-a terminat când nu mai
vorbim de ea.
Nu era chiar o glumă. Un asemenea criteriu subiectiv are raţiunea sa. Conştiinţa
colectivă că nu mai e cazul să dăm atenţie trecutului este un simptom.
Acum realizăm că un asemenea criteriu nu este satisfăcător. Percepţia colectivă
poate împărtăşi şi ea, la un moment dat, iluzia că suntem pe calea cea bună. Că
dificultăţile au fost depăşite şi va fi mai bine. Criteriul subiectiv rămâne deschis,
percepţia subiectivă putând fi revocată.
Şi unele criterii care par a fi obiective – de exemplu, realizarea obiectivelor
tranziţiei – au doza lor de subiectivitate. Cine a stabilit obiectivele ? De exemplu:
privatizarea completă a economiei. Am crezut că au mai rămas la margine ceva de
privatizat. Ne-am înşelat. Preşedintele Traian Băsescu a declarat la întâlnirea din
Germania (10 noiembrie 2011): 2012 este anul marii privatizări. Şi se va încheia tranziţia
în 2012 ?
Obiectivul privatizării complete este însă el însuşi discutabil. Este discutabil că,
pentru funcţionarea bună a unei societăţi, este necesară o privatizare completă. Şi ţări
dezvoltate din Europa nu au totul privatizat. Este o dinamică între public şi privat. În
câteva decenii de prosperitate a ţărilor din Europa occidentală au existat zone mari de
economie în proprietate publică. Deci obiectivul tranziţiei ar putea fi nu o economie
complet privatizată, ci o economie privată, dar cu sectoare publice a căror viabilitate
trebuie decisă contextual. Altfel, privatizarea completă a devenit marea dogmă a
tranziţiei. În fapt, eu o suspectez că e o iluzie autojustificativă. Justificăm ineficienţa
economiei actuale prin faptul că ar mai exista câteva sectoare economice publice. Şi va fi
bine după ce le vom privatiza şi pe acestea ? Aşteptaţi şi va fi cu siguranţă bine. Cu
4 Idem, p. 54
8
prilejul vizitei aproape lunare în România a reprezentantului FMI acesta a declarat:
sectorul economic public atârnă ca o piatră de moară de piciorul economiei româneşti,
care de altfel este sprinţară. Deci, din acest motiv economia nu merge bine. Mesajul
transmis este: eu vă tot spun, dar voi nu vreţi să înţelegeţi. FMI a avut şi va avea
întotdeauna dreptate, voi sunteţi de vină nu vreţi să privatizaţi totul.
Obiectivul iniţial al privatizării s-a referit la întreprinderile economice existente.
Se prefigurează o ultimă extindere a privatizării: privatizării resurselor naturale. Va fi cu
siguranţă viitoarea soluţie pe care FMI ne-o va furniza. Deja Preşedintele stabileşte un
obiectiv şi mai ambiţios: privatizarea şi a sistemului de sănătate şi, e fapt, toate sistemele
publice.
După ce se va privatiza absolut totul va fi mai bine ? Eu pun pariu că va fi un haos
al sărăcirii. Să aşteptăm să vedem cine va avea dreptate ?
Privatizarea, aşa cum a fost făcută, deşi a cuprins aproape în totalitate economia,
ne-a aruncat deja într-o stare de societate capitalistă subdezvoltată, responsabilă de
împingerea unui segment important al populaţiei în sărăcie.
Dar poate nu am realizat nici obiectivul reformei la nivel instituţional. E drept,
sistemul legislativ este realizat la nivelul Occidentului dezvoltat, dar cu incoerenţe
inevitabile în orice schimbare profundă. Am realizat o democraţie pluripartidistă, în
centrul căreia este plasat parlamentul care exprimă voinţa electoratului. Dar, surprinzător,
se coagulează tot mai clar impresia că alunecăm spre o dictatură coruptă. Mulţi ‚aleşi ai
poporului’ nu mai exprimă voinţa alegătorilor, ci sunt ‚aleşi’ de către deţinătorii de
dosare şi contracte cu statul.
Istoria se repetă. În criza profundă a anilor 97-99, cei responsabili de criza de
atunci au venit cu stindardul reformei despre care, acum, înţelegem că împăratul a fost
gol. După 22 de ani reapare obsesia reformei. Din acest motiv lucrurile nu merg bine. Nu
am făcut încă reforma în principalele sectoare ale vieţii sociale. Sunt adoptate prin
asumarea răspunderii de către Guvern legi care se declară a reforma sistemul de
învăţământ, sistemul de asistenţă socială, serviciile de sănătate. Programul ’reformei’
actuale este, în realitate, privatizarea totală a sistemului public. Trebuie să ne îngrijoreze
faptul că proiectele de ’reformă’ sunt tot mai mult făcute în secret, sunt tot mai contestate
de către comunitate şi adoptate prin mecanisme nedemocratice.
Ce a rezultat, a fost nu o ţară aflată într-un stadiu final sau avansat al tranziţiei, în
perspectiva de a deveni o ţară prosperă de tip occidental, ci o ţară sărăcită, o economie
distrusă, un sistem politic şi instituţional corupt şi ineficient, în alunecare spre practici
dictatoriale, un învăţământ şi un sistem sanitar supuse unui atac continuu distrugător.
La orice set de indicatori de performanţă, tranziţia noastră stă prost.
Întrebarea cu care am început este necesar să o reformulăm: S-a terminat, în fine,
această tranziţie prost concepută ? Sau mai precis: Chiar vrem să finalizăm această
tranziţie sau e cazul să o regândim şi să schimbăm direcţia ?
Problema noastră actuală nu este că avem prea puţină tranziţie sau o tranziţiei
încă neterminată, ci o tranziţie prost concepută. Riscul nostru actual este chiar că vom
termina în curând această tranziţie prost concepută, dar cu siguranţă va fi mult mai
rău decât nu am continua-o în această formă.
Dar totuşi este legitim să ne întrebăm când se va termina această tranziţie ? Un
prieten din Republica Moldova, când l-am întrebat când crede că situaţia de criză din ţara
vecină se va termina, a formulat un criteriu al terminării tranziţiei care, la început m-a
9
derutat, dar apoi m-a pus pe gânduri: tranziţia se va termina când nimic nu va mai fi de
furat.
Formularea nu este o glumă, ci un criteriu obiectiv: să sperăm că această tranziţie
prost construită se va termina când nimic nu va mai fi de privatizat.
Din acest punct de vedere, mai avem mult de privatizat: zonele de monopol de
interes public, resursele naturale ale ţării; mai rămân de privatizat şi serviciile sociale
fundamentale: sănătatea, educaţia şi securitatea individuală. Şi mai rămâne de privatizat
şi viitorul prin împrumuturi iresponsabile.
Acum, spre sfârşitul tranziţiei, începem să înţelegem mai bine multe lucruri.
Privatizarea făcută oricum, privatizarea pe un leu, nu a dus la o economie prosperă. A
fura totul este eficient pentru actorii care vor să exploateze resursele oricum, în interesul
lor, iar nu al comunităţii. Este obiectivul băieţilor deştepţi. Şi mai este încă destul de mult
de acaparat. Dar este şi speranţa pasivităţii: să ne bucurăm că vom ajunge la fundul crizei
de unde nu mai avem unde cădea şi atunci vom fi forţaţi să căutăm soluţii. Desigur, dar
cine vor propune aceste noi soluţii, alţi băieţi deştepţi ?
Şi alte întrebări: cum va arăta România după terminarea acestei privatizări
totale ? Şi, în fine, care sunt obiectivele care dirijează procesul de finalizare a acestei
tranziţii, ale cui sunt aceste obiective şi cu ce scop ?
Dar mă obsedează un gând. A mai rămas totuşi ceva de privatizat: privatizarea
statului însuşi. Această etapă finală se va încerca în acest an: reforma statului. Părţi
importante ale sistemului public sunt deja în curs de privatizare. Dar cum ar arăta
privatizarea integrală a statului ? Trebuie o specificare. Statul ca instituţie care
funcţionează în interesul comunităţii este un stat democrat. Cucerirea controlului asupra
statului de către un grup sau altul face ca statul să nu mai funcţioneze în interes colectiv,
ci în interesul unui grup sau altul. Dictatura este forma de privatizare a statului. Dacă se
va reuşi să se privatizeze şi statul, se poate considera că privatizarea este complet
realizată.
Şi atunci, vom ieşi din tranziţie ? Dacă băieţii deştepţi vor reuşi să privatizeze şi
statul, să fim siguri însă că această tranziţie nu se va mai termina vreodată.
10
2. Statul în perioada tranziţiei: între un stat capitalist de
tip occidental şi un stat neo-feudal
În programul tranziţiei, reforma statului a ocupat un obiectiv prioritar. Dar care
este profilul şi funcţiile statului în arhitectura societăţii româneşti actuale ?
Modelele clasice de stat
Modelul statului capitalist occidental. Societăţile capitaliste occidentale se
fundează pe cuplul complementar economie/ stat: economie capitalistă, reglată de piaţa
liberă, şi statul cu funcţii de reglementare a relaţiilor social-economice, asigurarea
securităţii, administrare şi, mai ales, funcţii sociale, ceea ce sintetic s-a numit statul
social. Pe scurt, statul asigură buna funcţionare a economiei şi echilibrarea vieţii sociale.
Funcţiile statului pot fi sistematizate în două mari categorii: furnizarea de servicii
sociale (reglementare prin sistemul legislativ şi juridic a relaţiilor sociale, asigurarea
securităţii externe şi interne, administrare publică; se adaugă serviciile sociale
fundamentale educaţie, sănătate, formare profesională, servicii de asistenţă socială) şi
redistribuire a resurselor financiare pentru a realiza un anumit echilibru social al
bunăstării, protecţia socială.
În cea mai mare parte a sa, statul social este un sistem de asigurare colectivă în
faţa riscurilor sociale şi de investiţii colective în sănătatea fizică, morală şi socială a
colectivităţii şi în viitorul său. Finanţarea serviciilor de învăţământ şi de sănătate
reprezintă o investiţie în prosperitatea viitoare a societăţii şi în sănătatea populaţiei.
Pensionarii, foştii salariaţi, beneficiază de ‚investiţiile’ făcute în timpul vieţii active în
sistemul de asigurări sociale, în virtutea contractului social între generaţii. Suportul
familiilor cu copii este şi el o investiţie a colectivităţii în viitorul său. Tot din buget se
finanţează investiţiile în starea socială şi morală a colectivităţii: suportul pentru şomeri
datorită limitelor economiei de a oferi suficiente locuri de muncă, pentru persoanele cu
dizabilităţi, suportul pentru familiile sărace care nu pot, prin efort propriu, să-şi asigure
veniturile necesare unui trai decent.
Este o eroare a eticheta statul ca fiind o excrescenţă parazitară pe corpul sănătos al
economiei. El este un mecanism necesar pentru funcţionarea normală a economiei şi
societăţii.
Resursele financiare sunt produse de economie şi preluate de către stat prin
impozite, taxe şi alte contribuţii. Importanţa rolului statului poate fi estimată dacă luăm în
considerare faptul că el utilizează substanţial peste o treime din PIB, în unele ţări chiar
mai mult de jumătate. Funcţiile statului ocupă deci un rol crucial în întregul sistem de
producere a bunăstării.
11
Pentru realizarea funcţiilor sale, statul capitalist modern redistribuie resursele
economice de sus în jos, în funcţie de nevoi: de la segmentele mai prospere la cele cu
resurse mai modeste, de la cei care au deja o educaţie suficientă la tinerii la începutul
vieţii lor, de la cei sănătoşi la cei care se confruntă cu probleme de sănătate.
Statul modern este produsul democraţiei pluripartidiste, expresie a structurii
sociale a sistemului capitalist. Prin vot se exprimă structura socială pluralistă a societăţii
capitaliste. Sistemul politic asigură convergenţa pluralităţii de interese.
Structura socială a societăţii capitaliste este formată dintr-o diversitate de grupuri
sociale, în primul rând cei doi piloni ai economiei: angajatorii, ‚capitaliştii’, deţinătorii de
capital, şi masa mare de salariaţi. Aici se include şi o largă clasă, denumită vag cu
termenul de clasă mijlocie: managerii, intelectualii, funcţionarii publici, micii
întreprinzători. În clasa mijlocie superioară pot fi incluşi şi oamenii politici.
Oamenii politici nu formează în societăţile capitaliste o clasă socială distinctă,
neavând interese proprii, ci, în principal, interesele lor sunt cele legate de misiunea lor:
administrează, prin mecanisme publice, satisfacerea necesităţilor colective, asamblând
pluralitatea intereselor. Şi ei sunt salariaţi ai sistemului politic, parlament, guvern. Unii
dintre ei, desigur, pot face parte şi din clasa capitaliştilor.
Puterea primară o au grupurile sociale angajate în sistemul economic. Oamenii
politici au o putere derivată, secundară. Statul de drept conţine mecanisme asiguratorii
împotriva utilizării abuzive a puterii de către oamenii politici: separarea puterilor în stat,
reglementările statului de drept, mecanismele democraţiei, transparenţa activităţii
politice.
Statul feudal clasic exprimă un alt tip de organizare socială. Pe lângă asigurarea
funcţionării sistemului public, statul feudal este un mecanism de preluare a resurselor
economice de la micii producători (în principal ţăranii) şi redistribuire a lor în interesul
clasei dominante. Statul feudal este deci un mecanism de redistribuire economică de jos
în sus. El nu are rolul de a echilibra bunăstarea colectivă, ci de a crea privilegii şi
bogăţie prin transfer.
Economia industrială a aruncat în aer eşafodajul sistemului feudal. O nouă
structură economică a generat o nouă configuraţie a societăţii şi, treptat, a generat statul
capitalist modern.
Profilul statului în societăţile în tranziţie
Două tendinţe structurale ale construcţiei statului în societăţile în tranziţie
Profilul statului în tranziţie este rezultatul confruntării şi a oscilaţiei între două
tendinţe structurale, una formulată explicit în programele care guvernează tranziţia
(preluarea modelului statului capitalist occidental) şi cealaltă, subterană, produsul noii
configuraţii a structurii sociale, a presiunilor grupurilor de interese.
Chiar la începutul tranziţiei, ca parte a programului de construcţie a unei societăţi
capitaliste de tip european, au fost adoptate rapid formele instituţionale dezvoltate în
Occident: pluripartidismul, sistemul parlamentar, principiile statului de drept,
mecanismele instituţionale ale statului social. Imaginea statului în societatea în tranziţie
s-a coagulat pe baza acestui model de stat preluat din experienţa societăţilor capitaliste
12
occidentale. Statul societăţii româneşti în tranziţie este în mod curent perceput ca model
al statului occidental aflat în diferite faze ale implementării lui.
Această viziune s-a dovedit însă a avea o capacitate limitată de a explica realitatea
complexă a statului românesc. Se conturează tot mai clar relevanţa paradigmei clasice a
lui Titus Maiorescu a formelor fără fond. Formele instituţionale, probate a fi funcţionale
în ţările occidentale, adaptate în contextul României în tranziţie, nu generează un conţinut
similar, ci cu totul altă realitate decât cea aşteptată.
Problema fundamentală a statului român actual este că modelului statului
capitalist de tip occidental este construit pe o structură socială a tranziţiei diferită de cea a
societăţilor capitaliste clasice. Configuraţia statului este determinată nu numai de modelul
de implementat, ci şi de configuraţia de grupuri sociale şi de interese rezultată în
procesul tranziţiei.
Este util, în acest context, să pornim de la o teorie larg împărtăşită în sociologie:
profilul statului este determinat de structura social-economică a unei societăţi. Dacă
vrem deci să înţelegem profilul şi dinamica statului societăţii în tranziţie trebuie să
pornim de la noua structură socială a societăţii româneşti în tranziţie, de la configuraţia
distribuirii puterii social-economice şi politice produsă în cei 22 de ani de schimbare.
Structura socială a tranziţiei
Programul tranziţiei a avut două obiective majore: privatizarea economiei şi
construcţia unui nou tip de stat. Implementarea acestui program a avut ca efect
neproiectat o structură socială distinctă: o nouă configuraţie de grupuri sociale şi de
interese. Structura socială rezultată s-a dovedit a fi un factor decisiv în explicarea
întregului proces al tranziţiei. Ignorarea structurii sociale a societăţilor în tranziţie şi a
impactului său reprezintă cauza eşecului celor mai multe tentative de a dezvolta o teorie
coerentă a societăţilor în tranziţie.
Salariaţii din sistemul economic, reprezentaţi de sindicate, s-au manifestat iniţial
ca o forţă social-politică puternică, mai ales cei din marile grupuri industriale. Grupul
masiv al salariaţilor industriali a fost rapid diminuat şi fragmentat, dispărând treptat ca
forţă social-politică. Greva, ca mecanism ultim de negociere socială şi politică, a devenit
tot mai anemică, până la dispariţie.
A rămas însă masa de salariaţi din sistemul public, chiar într-o uşoară creştere.
Avantajaţi de protecţia locurilor de muncă, ei au început să se manifeste şi politic ca forţă
independentă. Sindicatele salariaţilor publici (profesori, medici şi asistente medicale,
funcţionari publici, poliţişti, foştii militari) au devenit treptat actori puternici în jocul
politic. Atacul împotriva tuturor sectoarelor publice, declanşat în ultimii ani, are evident
ca obiectiv reducerea numărului salariaţilor publici şi fragmentarea forţei lor socialpolitice.
Pensionarii sunt încă un grup social masiv, rezultat al politicii comuniste a
folosirii integrale a forţei de muncă într-un sistem salarial. Ei reprezintă în special o forţă
puternică electorală, dar se bucură şi de un larg suport moral al întregii comunităţi.
Ţărănimea, împroprietărită cu mici parcele de teren, dar nu şi cu mijloace de
producţie, lipsită de resurse de capital, a fost redusă la o agricultură de subzistenţă şi la o
subutilizare economică cronică.
Clasa capitaliştilor era, la început, inexistentă. Marii capitalişti s-au format în
societăţile în tranziţie din privatizare, nu dintr-o creştere treptată a sistemului economic
13
capitalist. Interesele lor erau legate mai puţin de organizarea producţiei şi de investiţii, ci
de profiturile rezultate din privatizare.
Dar cine deţinea puterea economică şi politică ?
De fapt economia a căzut în mare parte. În perioada tranziţiei, puterea economică
provine în primul rând nu din producţia propriu-zisă, ci din transferul de proprietate, din
privatizare şi din afaceri cu statul.
Oamenii politici s-au trezit peste noapte deţinători ai unei surse de putere pe care
nu o bănuiau: controlul politic şi administrativ al procesului de privatizare a bogăţiei
publice şi de distribuire a resurselor statului.
Politicienii ocupă o poziţie economică ambiguă, cu riscuri, dar şi mari
oportunităţi. Ca toţi ceilalţi funcţionari publici, şi ei sunt salariaţi. Deşi cu salarii mari,
veniturile lor sunt modeste în raport cu marile profituri obţinute din procesul privatizării.
În plus, dacă pierd poziţiile politice publice, ei se confruntă cu riscul de a trebui să caute
alte locuri de muncă salariale la un nivel similar, posibil să devină chiar şomeri, şi, în
final, pensionari cu pensii şi mai modeste. Ca toţi ceilalţi membrii ai comunităţii, şi
oamenii politici pot deveni capitalişti, înfiinţând întreprinderi private. Şi mulţi dintre ei au
devenit şi ei capitalişti. Paradoxul poziţiei politice în tranziţie este că deşi deţin puterea
de a controla resursele economice enorme ale bogăţiei publice, accesul lor la aceste
resurse este strict restricţionat. Prin puterea pe care o au, ei îmbogăţesc prin deciziile lor
pe alţii.
Problema sistemului politic al tranziţiei este că el nu exprimă o structură socialeconomică
preconstituită, care în societăţile capitaliste clasice deţine puterea primară, ci
el are puterea de a crea structura social-economică. ’Societatea civilă’ nu-l exprimă şi
controlează, ci este ea însăşi creată de factorul politic.
Problema fundamentală a tranziţiei este deci accesul la resurse.
Procesul tranziţiei a atribuit oamenilor politici, ca un efect structural al său, o
poziţie privilegiată de putere socială şi politică. Împreună cu noii capitalişti, cu
funcţionarii publici superiori care deţin posturile cheie în administraţia publică şi
managerii întreprinderilor de stat, ei tind să formeze o coaliţie social-economică şi
politică, controlând pârghiile de putere ale statului, o clasă socială distinctă. În această
coaliţie sunt atraşi de asemenea şi persoane din sistemele controlului statului: justiţie,
poliţie. Această coaliţie de interese deţine în perioada tranziţiei o poziţie privilegiată de
putere, deasupra ’societăţii civile’, nesupusă controlului grupurilor de putere din sistemul
capitalist clasic.
Oamenii politici pot avea la dispoziţie patru căi de a participa ca beneficiari la
distribuirea bogăţiei publice:
1. Direct, să participe ca beneficiari ai privatizării. Dar aici se confruntă cu
problemele complexe ale conflictului de interese şi cu restricţiile participării lor la proces.
2. Împărţirea profitului rezultat din privatizare cu noii capitalişti, o modalitate
importantă a ceea ce se numeşte în mod curent corupţie.
3. Contracte privilegiate avantajoase cu instituţiile publice. Pe măsură ce resursele
din privatizare se epuizează, contractele privilegiate au devenit forma legală de
exploatare a întreprinderilor de stat şi a bugetului. Externalizarea serviciilor din
instituţiile publice a oferit o largă oportunitate de acces la resursele publice şi, în fapt, o
formă de privatizarea a sistemului public. Pentru a avea acces la resursele publice cu
14
contracte avantajoase, oamenii politici au posibilitatea de a crea direct sau indirect firme
private sau de a se coaliza informal cu patronii firmelor private.
4. Posturi de membrii în consiliile de administraţie ale întreprinderilor de stat fapt
care, pe lângă veniturile directe, oferă un acces privilegiat la contracte cu întreprinderile
de stat.
Coaliţia politică a puterii are un caracter difuz, din ea nefăcând parte obligatoriu
toţi membrii grupurilor menţionate. Sunt desigur oameni politici, funcţionari superiori,
manageri de întreprinderi care, credincioşi valorilor profesiei şi poziţiei lor administrative
şi politice, nu aderă la comunitatea informală de interese în exploatarea resurselor
publice. Poziţia paradoxală a politicienilor a fost formulată de Ion Iliescu: săraci şi
cinstiţi. O formulare tulburătoare, exprimând dilema reală a oamenilor politici.
Nu este întâmplător faptul că în discuţia publică se vorbeşte insistent de clasa
politică ca o formaţie socială distinctă de celelalte grupuri sociale.
Critica superficială a tranziţiei tinde însă să atribuie integral clasei politice
responsabilitatea a tot ce se întâmplă ’rău’ în această perioadă. Eticheta de corupţie este
forma de atribuire nu structurală, ci strict individuală a responsabilităţii tranziţiei.
Două tendinţe structurale în confruntare în modelarea statului
Primul model de stat, statul capitalist occidental, presează în sensul unui stat care
intervine limitat în funcţionarea economiei, stabilind doar regulile sistemului şi
controlând respectarea acestora; în organizarea şi funcţionarea serviciilor sociale
fundamentale (învăţământ, sănătate, servicii de asistenţă socială) şi în investiţii de interes
public; în fine, în organizarea sistemului de protecţie socială. Filozofia acestui model de
stat se fundează. După cum am văzut, pe o redistribuire a resurselor publice de sus în jos,
având ca rezultat global echilibrarea bogăţiei colectivităţii. Cei cu resurse economice mai
mari (la vârful ierarhiei social-economice) contribuie mai mult la funcţionarea statului şi
cei cu resurse mai mici beneficiază mai mult.
Cea de a doua tendinţă politică presează tot în sensul unui stat redistributiv, dar de
jos în sus, în avantajul segmentului bogat. Rezultă un alt model de stat: statul ca
instrument al îmbogăţirii. Acest al doilea model de organizare a statului prezintă
elemente structurale similare cu statul feudal clasic (o redistribuire de la masa populaţiei
spre coaliţia de la vârful statului), dar în condiţiile societăţii moderne. Din acest motiv
consider că denumirea cea mai potrivită pentru acest al doilea model de stat este cea de
stat neofeudal. Coaliţia de interese a oamenilor politici, noii capitalişti, funcţionari
publici superiori şi manageri instituţiilor de stat sunt promotorii mecanismelor statului
neofeudal.
Stat capitalist mic, stat neofeudal mare
De la începutul tranziţiei, statul a avut misiunea de a creat un sistem ‚legal’ de
privatizare şi de funcţionare a sistemului public, cu misiunea de a asigura ca întregul
proces să se realizeze în interesul creşterii economice, cu excluderea profiturilor
colaterale (denumire generică, corupţia). Dar procesul s-a dovedit, aşa cum era de
aşteptat, foarte greu de controlat. Statul în tranziţie a devenit terenul confruntării celor
două tendinţe structurale: modelul statului capitalist occidental şi modelul neofeudal.
În confruntarea acestor două tendinţe structurale în lupta pentru controlul puterii a
intervenit efectul unei opţiuni politice fundamentale: un stat puternic sau un stat slab.
15
Un stat puternic poate să asigure un nivel relativ scăzut de corupţie şi o eficienţă crescută
a întregului proces de tranziţie. Un stat slab, punct esenţial al programelor multe partide
politice, a oferit un câmp permisiv pentru manifestarea noilor grupuri de interese,
utilizând noile forme instituţionale, dar şi distorsionându-le logica. Rezultatul statului
slab a fost explozia corupţiei în procesul tranziţiei şi căderea întregii economii. Atacul
împotriva statului nu a avut ca efect diminuarea intervenţiei statului, ci mărirea puterii
tendinţei statului neofeudal.
Logica satului neofeudal
Statul neofeudal are logica sa care ar fi putut fi prevăzută de la început.
Privite din această perspectivă, cei 22 ani ai tranziţie prezintă succesiunea
mecanismelor de exploatare a bogăţiei publice. Epuizarea unor mecanisme a generat
presiunea de a identifica noi resurse şi noi mecanisme de exploatare a bogăţiei publice.
Se pot identifica următoarele mecanisme de exploatare a bogăţiei publice, care sau
succedat, parţial şi coexistând.
* Managementul în interes privat a întreprinderilor de stat. În numele retragerii
statului şi a liberalizării pieţei, în 1991 întreprinderile proprietate de stat au primit poziţia
de actori independenţi pe piaţa liberă. Eliminarea în fapt a formelor de control de către
stat cu managementul autonom al întreprinderilor de stat a deschis primul câmp larg al
administrării proprietăţii de stat în interes privat. Paradoxal, contrar aşteptării,
liberalizarea administrării întreprinderilor de stat nu a dus la creşterea spectaculoasă a
eficienţei lor, ci dimpotrivă la scăderea eficienţei, la dezmembrarea proprietăţii de stat şi
la explozia corupţiei. Falimentul multor întreprinderi de stat nu se datorează aşa cum se
credea curăţirii economiei de cele structural ineficiente, ci exploatării distructive a lor în
interes privat.
Managementul în interes personal, în detrimentul interesului întreprinderilor de
stat, a devenit o practică curentă de îmbogăţire. S-a creat aici patternul viitoarei explozii a
corupţiei şi a coaliţiei manageri publici/ noua clasă de capitalişti/ funcţionari publici
superiori şi politicieni. S-a constituit astfel o nouă clasă bogată: managerii administraţiei
proprietăţii publice, din rândul cărora s-a recrutat o mare parte a noilor capitalişti .
Managementul privat al întreprinderilor de stat, lansat acum ca un panaceu al
eliminării ineficienţei şi corupţiei, se va dovedi rapid o pură iluzie, o ideologie
justificativă a neputinţei de a reforma un sistem structural corupt. Şi aici se va menţine
presiunea de împărţire a profitului cu sistemul politic.
* Privatizarea întreprinderilor de stat. Privatizarea a ocupat locul central în
procesul tranziţiei. Schimbarea structurii de proprietate a fost considerată ca soluţia
structurală la criza sistemului economic comunist. Noile întreprinderi privatizate vor
atrage noi investiţii şi vor introduce un management privat eficient. Reglementarea
procesului de privatizare în interesul comunităţii s-a dovedit şi ea o formă fără fond. Cu
destul de puţine excepţii, privatizarea grăbită a dus la restructurare prin dezmembrare a
noilor întreprinderi, o formă de exploatare distructivă a bogăţiei publice. În procesul
privatizării, realizată oricum, privatizarea şi pe un leu, a devenit un teren propice
consolidării unor mecanisme de transfer corupt a proprietăţii, cristalizarea de noi coaliţii
de interese. Noile coaliţii ale actorilor interni şi externi s-au consolidat în jurul interesului
obţinerii controlului asupra unui stat slab şi vulnerabil.
16
Privatizarea aproape s-a încheiat. Ce a mai rămas de exploatat ? Privatizarea
ultimelor întreprinderi de stat proiectată pentru 2012, în general monopolurile de stat. Au
mai rămas de vânzare şi ultimele resurse naturale ale ţării, şi ele în curs de lichidare şi, în
fine, serviciile sociale publice.
* Diversificarea formelor de exploatare a resurselor statului. Epuizarea
privatizării ca sursă de profit neofeudal, deplasează interesul spre identificarea noilor
forme de exploatare a resurselor statului. Ceea ce este desemnat prin termenul lax de
corupţie se referă la varietatea de forme ale exploatării resurselor statului de către
grupurile de interese care infiltrează mecanismele publice. Toate activităţile statale care
administrează resursele statului şi mecanismele controlului public, inclusiv justiţia, sunt
infiltrate de interesele private. Corupţia nu este o delicvenţă strict individuală, ci efectul
logicii statului neofeudal, dezvoltată pe deficitul de control social. Modelul neofeudal, la
rândul său, infiltrează toate mecanismele publice de control şi administrare, deturnândule
logica. Ministerele îşi amplifică bugetele destinate achiziţionării de bunuri şi servicii,
dovedite ca oportunităţi atractive de exploatare neofeudale. Acelaşi lucru îl face şi primul
ministru, adăugând şi un fond, în creştere, la dispoziţia sa.
* Finanţarea construcţiilor de interes public s-a dovedit un mecanism eficace de
profit neofeudal. A devenit publică lista lungă de construcţii publice de proastă calitate,
dar cu costuri disproporţionat de mari, dar şi de construcţii inutile, concepute în afara
oricărei strategii de priorităţi. Reglementarea procedurilor de achiziţie publică s-a
dovedit şi ea simplă formă uşor de manipulat în interesul grupurilor de putere.
* Exploatarea populaţiei. Sărăcit atât de ineficienţa economiei, cât şi de deficitul
mecanismelor controlului social, statul se apropie de limitele superioare ale
oportunităţilor de exploatare privată. Ultima sursă de exploatare neofeudală este
populaţia însăşi.
Statul deţine mecanisme care pot fi utilizate pentru obţinerea de resurse
suplimentare de la populaţie.
· O politică fiscală regresivă, în defavoarea comunităţii sărace şi în favoarea
segmentului bogat.
· Creşterea fiscalităţii. România are o fiscalitate dintre cele mai ridicate din
Europa. Dar şi resursele oferite de fiscalitatea ridicată se apropie de limitele
sale superioare, dincolo de care creşterea este tot mai dificilă.
· Monopolurile de stat, administrate quasi-independent, au devenit un
mecanism de exploatare a populaţiei. Ele oferă surse suplimentare de profit:
salarii disproporţionat de mari şi venituri colaterale cum sunt contractele
profitabile, toate în detrimentul interesului întreprinderii şi al beneficiarilor
prin preţuri mari de monopol. Scandalul actual al Poştei este un caz
paradigmatic.
· Monopolurile publice oferă profituri private importante, dar mai difuze şi de
lung termen. Privatizarea lor oferă profituri imediate în favoare unor grupuri
restrânse. Privatizarea monopolurilor publice va duce probabil la o creştere a
eficienţei, dar mai mult prin concentrarea profitului şi creşterea şi mai dură a
preţurilor suportate de populaţie.
* Atacul împotriva statului social. Micşorarea drastică a cheltuielilor publice de
interes social: subfinanţarea învăţământului şi sănătăţii, privatizarea serviciilor sociale de
sănătate şi de învăţământ, micşorarea drastică a prestaţiilor sociale. Privatizarea spitalelor
17
şi a sistemului de asigurări medicale este una dintre ultimele mari lovituri care va scoate
sănătatea din responsabilitatea publică. Compresia statului social este o modalitate de
eliberare a unor resurse bugetare pentru a fi utilizate în zonele uşor exploatabile în interes
privat. Şi aceasta este un mecanism de sărăcire a colectivităţii în avantajul grupurilor
privilegiate: scăderea cheltuielilor de protecţie socială (pensiile, alocaţiile pentru copii şi
pentru persoanele cu dizabillităţi, ajutorul social pentru cei mai săraci). Este declanşat de
mai demult timp şi programul de privatizare a asigurărilor sociale: diminuarea Pilonului I
şi extinderea Pilonului II şi III. Deplasarea asigurărilor sociale în responsabilitatea strictă
a indivizilor şi administrarea lor în sistem privat eliberează bugetul pentru creşterea
sectorului profitabil neofeudal.
* Descentralizarea a facilitat extinderea corupţiei la nivel local. Creşterea puterii
autorităţilor publice locale, cu justificarea creşterii spiritului gospodăresc în interes local,
aşa cum a fost făcută, a fost mai degrabă o formă de scădere a controlului social. Corupţia
la nivel naţional, mai vizibilă şi mai controlabilă, s-a extins la nivel local, mai puţin
controlabilă, principalii beneficiari fiind mai puţin comunităţile, ci noii baroni locali în
coaliţie cu cei naţionali. S-a creat o nouă coaliţie politică naţional/ local pentru
exploatarea împreună a resurselor publice rămase: bugetul naţional şi bogăţia locală.
Finanţarea proiectelor locale s-a dovedit a distruge orice administrare pe priorităţi, o nouă
formă de corupţie pentru atragerea voturilor şi a deturnării resurselor bugetare.
* La exploatarea trecutului şi prezentului se adaugă şi exploatarea viitorului.
Resursele acumulate în trecut sunt exploatate prin procesul de privatizare necontrolată.
Prezentul este exploatat prin căpuşirea bugetului şi impozitele, taxele şi preţurile ridicate
suportate de populaţiei. Angajarea într-o îndatorare masivă a statului, fără o justificare
clară, este un nou mecanism de exploatare şi a generaţiilor viitoare. Tranziţia a produs nu
numai o economie structural deformată şi cronic ineficientă, dar şi o ţară rapid îndatorată.
După un deceniu crud de rambursare a împrumuturilor făcute pentru programul ceauşist
intrăm într-un nou deceniu, sau poate chiar mai multe, de sărăcire pentru rambursarea
unor împrumuturi care nu sunt justificate nici măcar de megalomanismul industrializării
iraţionale.
Teoria lui Marx este nerelevantă pentru tranziţie
Modelul lui Marx, relativ corect pentru capitalismul secolului XIX, este
nerelevant pentru societăţile în tranziţie. Teoria lui Marx avea în centrul său un sistem de
exploatare directă a muncitorului de către capitalistul-angajator. Gândind în paradigma
marxistă, în sistemul actual al tranziţiei forma de exploatare directă este în mare măsură
înlocuită cu formele indirecte de exploatare prin intermediul statului. Populaţia nu este
doar exploatată direct de către patronul său, ci este exploatată şi colectiv de către stat care
apoi redistribuie resursele obţinute spre coaliţia dominantă, o nouă clasă de capitalişti de
stat. Noua clasă exploatatoare exploatează populaţia nu în virtutea proprietăţii unui
capital, ci a proprietăţii asupra statului, utilizarea lui ca instrument al exploatării.
Toate tipurile de activitate ale statului devin tot mai accentuat mecanisme de
exploatare în interes privat a bogăţiei publice şi populaţiei.
18
Perspective: criza statului neofeudal
Statul neofeudal se va confrunta cu adâncirea propriei sale crize: epuizarea
resurselor statului, complementar cu sărăcirea resurselor oferite de economie. Predicţia
mea este că politica guvernării actuale va accelera procesul de deplasare spre un stat
capitalist de tip occidental tot mai mic, dar spre un stat neo-feudal tot mai mare; un stat
sărac într-o societate tot mai săracă.
Statul neofeudal conţine în el însuşi un mecanism de amplificare continuă a sa,
fiind incapabil de a-şi frâna tendinţa de creştere canceroasă. Epuizând resursele de
exploatare, el se angajează într-un proces de autodistrugere. Economia română însăşi,
confruntată cu o criză cronică, adâncită de o politică lipsită de viziune, întreruptă de
efemere creşteri modeste, produce o societate epuizată, incapabilă de a mai oferi resurse
de exploatare neofeudală.
Statul român neofeudal, intrat în ultima sa fază a crizei, tinde să recurgă la ultima
opţiune politică pe care o are la dispoziţie: prin diferite metode se va accentua tendinţele
de aruncare peste bord a practicilor democraţiei şi adoptarea de metode dictatoriale. Criza
accentuează incompatibilitatea statului neofeudal cu democraţia.
Politizarea vârfurilor instituţiilor publice este una dintre formele cele mai vizibile
ale deplasării spre autoritarism. Doar la suprafaţă politizarea instituţiilor publice este o
formă a luptei politice. Mai profund, ea este modalitatea de cucerire a pârghiilor
deciziilor publice de către grupurile de interese şi principalul instrument de slăbire a
statului. Înlocuirea valorilor profesiei administraţiei publice şi a carierei publice cu mixul
de incompetenţă administrativă şi invazie a valorilor neofeudalismului - fluidizarea
trecerilor dintre sistemele publice şi politice prevăzute de actualul proiect de lege – este
un asalt final permanentizarea cuceririi statului.
Deplasarea spre autoritarism este dramatizată de însăşi criza actuală a statului
neofeudal. Epuizarea resurselor de exploatare cu mijloace legală a resurselor statului
creşte presiunea de încălcare a însăşi preceptelor statului de drept. Coaliţia de la putere
încalcă tot mai grav şi fără reţinere legalitatea satului. Se produce o generalizare a
ilegalităţii. Controlul instituţiilor statului capătă tot mai mult un caracter defensiv:
protecţia coaliţiei de la putere şi a acumulărilor ilegale. Democraţia, prin schimbarea
guvernării, accentuează vulnerabilitatea acumulărilor de ilegalităţi. Este de presupus că
miza luptei politice nu este simpla schimbare de la guvernare, ci, sub presiunea publică,
redeschiderea marilor dosare de corupţie.
Eu sunt optimist. Cred că am ajuns deja într-un punct atât de profundă de criză
încât nu mai este posibilă decât o ruptură de continuitate şi de schimbare a trendului. Se
produce, sperăm, o radicalizare şi a actualei opoziţii care va fi motivată de misiunea
istorică onorantă de repunere a României pe un alt drum.
Explozia nemulţumirilor sociale va genera reversul politic, fie prin alegeri, fie
prin revoltă populară. Se va adăuga, probabil, şi presiunea Occidentului, tot mai ruşinat
de contribuţia pe care a avut-o la generarea acestei situaţii.
Dar care este garanţia că schimbarea guvernării, probabil prin viitoarele alegeri,
va reversa procesul şi va rupe cu patternul neofeudal ? Coaliţia actuală nu cumva va
demonstra o continuitate a vechilor practici, doar cu schimbări marginale de actori ?
19
Garanţia poate fi furnizată doar de amploarea fără precedent a crizei politice,
sociale şi economice, dublată de radicalizarea tuturor segmentelor populaţiei, inclusiv a
opoziţiei politice.
20
3. Câte lumi sunt în această lume ?
De la 3 lumi la o singură lume ?
Până în 1989 existau 3 lumi.
Lumea 1, capitalismul prosper, cu structuri cristalizate şi într-o creştere
economică de necontestat.
Lumea a 2-a: lumea dominată de programul comunist: Uniunea sovietică
împreună cu ţările socialiste est-europene, controlate de URSS, şi alte ţări comunist -
China, Cuba, Yugoslavia, Corea de Nord, Vietnam, Albania - cu o structură şi ea
cristalizată şi forţă economică în declin, dar încă puternică, mai ales politico-militară.
Lumea a 3-a: ţările ‚în curs de dezvoltare’, ‚nealinite’. În general
subdezvoltate, cu o structură încă nedefinită, în căutare a unei direcţii de ieşire din
subdezvoltare, cu oferta/ presiunea capitalismului prosper, dar şi a comunismului. Aceste
ţări prezentau o largă varietate, aflată în balans între cele două modele.
În 1989, a dispărut şi lumea a treia, ca o lume încă în faţa opţiunilor, aflată într-un
balans între primele două lumi. Posibila ieşire din subdezvoltare oferită de modelul
comunist a devenit de ordinul trecutului.
A dispărut şi conceptul politic de ţări nealiniate. Există o singură ’linie’. S- a
generalizat modelul capitalismului prosper.
Ce este acum lumea ? În ideologia dominantă, există o singură lume, un singur
model de organizare socială: capitalismul. Imaginea actuală a capitalismului se
coagulează pe modelul capitalismului prosper, de succes prezentat de ţările dezvoltate
din Occident.
Dar fosta lume a treia, ţările departe de prosperitate ? Imaginea lumii a treia tinde
să îşi şteargă conturul şi distinctivitatea. Ele sunt tot capitaliste, dar încă insuficient
dezvoltate. Imaginea lor este asociată cu speranţa că vor deveni rapid o lume capitalistă
prosperă. Angajate într-o economie capitalistă devenită mondializată fostele lumi încă
neprospere vor depăşi starea de subdezvoltare şi se vor alinia la modelul social standard
al ţărilor dezvoltate.
O lume structural omogenă: un obiectiv sau o iluzie ?
A devenit lumea structural omogenă, cu diferenţe mai mult de grad ? Sau ţările
din fosta lume a doua şi a treia, deja angajate în sistemul capitalist, tind ele însele să se
diferenţieze structural ?
În fosta lume a treia, unele ţări se cufundă în sărăcire şi nu reuşesc să se
echilibreze, iar perspectiva lor devine tot mai incertă. Alte ţări, puţine, beneficiind de
resurse naturale importante, cunosc un boom economic şi adoptă structuri distincte. Dar
resursele naturale se vor epuiza cândva. În fine, unele ţări mari, China, India, Brazilia,
21
intră într-un ciclu de creştere economică constantă, dar încă departe de prosperitatea
Occidentului şi, inevitabil, caută modele distincte de organizare socială.
Ţările foste comuniste din Europa au şansa să devină parte a unei Europe
unificate şi omogene.
Realitatea impune o nouă întrebare: nu cumva lumea este din nou diversificată,
dar pe alte dimensiuni ?
După 20 de ani de la prăbuşirea sistemului celor 3 lumi, devine palidă perspectiva
optimistă a unei noi lumi omogene în prosperitate. O mare parte a lumii se fixează în
subdezvoltare, iar eticheta în curs de dezvoltare trece de la speranţă la un simplu vis.
Contrar aşteptărilor, o parte importantă a lumii tinde să se fixeze într-o structură distinctă
şi persistentă departe de prosperitate. Modelul trecerii spre păleşte în perspectiva unui
viitor tot mai incert.
Pentru că ne-am obişnuit cu termenul ’lumea a treia’, voi folosi în continuare
acest termen pentru a desemna ţările deja angajate ferm în sistemul capitalist, dar sunt
caracterizate prin subdezvoltare/ subprosperitate cronicizată. O ţară sau alta poate să
treacă în categoria de ţară capitalistă prosperă. Dar această situaţie este mai mult o
excepţie.
Tranziţia, dintr-o stare tranzientă, riscă să se fixeze într-o structură stabilă departe
de ceea ce se spera.
Ipoteza celor două lumi
Lumea tinde din nou să se scindeze în două structuri cu logici distincte pe care
propun să le numim Modelul X şi Modelul Y. Aceste două modele sunt caracterizate nu
numai printr-o starea a societăţii, ci, poate mai important, printr-o politică impregnată de
viziunea X sau Y.
Starea social-economică actuală este rezultatul procesului istoric, dar şi a
opţiunilor politice care au împins unele ţări într-o stare de prosperitate social omogenă
sau le-au adâncit în subdezvoltare.
Modelul Y
Starea Y: o societate dinamică şi social omogenă.
* Economie funcţională, echilibrată şi dinamică, capabilă să ofere marii majorităţi
a populaţiei oportunităţi economice care asigură un nivel decent de viaţă.
* Capacitate colectivă de a face faţă riscurilor/ crizelor posibile; voinţă de a
promova bunăstarea colectivă.
* O societate echilibrată economic şi social, în care sărăcia severă este mai mult
accidentală.
Politica Y: o politică a prosperităţii pentru toţi.
* O politică activă de promovare a interesului economic naţional, în contextul
unei economii mondializate.
* O politică a muncii pentru toţi, demnă, capabilă să asigure resurse de viaţă
decente.
* Atragerea în sfera activităţii economice a zonelor subdezvoltate.
* O politică a solidarităţii, bazată pe capacitatea mobilizării colective în faţa
riscurilor, o politică a prosperităţii pentru toţi.
22
* O politică de menţinere a inegalităţilor sociale la un nivel tolerabil, promovare a
coeziunii sociale şi economice.
* Stat social care completează şi corectează bunăstarea produsă de economie:
servicii sociale fundamentale de calitate la care are acces întreaga populaţie (educaţie,
sănătate, securitate individuală), venituri sociale complementare apropiate de nivelul
prosperităţii comunităţii: sistem de pensii cuprinzător, corelat cu veniturile populaţiei
active, suport pentru familiile cu copii, venituri compensatorii pentru persoanele cu
dizabilităţi şi o plasă ultimă de siguranţă, un venit minim garantat.
Modelul X
Starea X: o societate confruntată cronic cu probleme economice, polarizată
social.
* Subdezvoltare cronică, cu ritmuri de creştere modeste, întrerupte de crize şi
stagnare, detaşându-se progresiv de lumea prosperă;
* Economie neomogenă, cu segmente de economie avansată (de regulă
proprietate a marilor companii internaţionale); întreprinderi mici şi mijlocii capabile să
obţină un standard decent, dar cu vulnerabilitate ridicată; şi o largă economie
subdezvoltată, o zonă gri, capabilă să asigure mai mult un trai la limita supravieţuirii.
* Polarizare socială: inegalitatea social-economică accentuată. Sărăcirea, inclusiv
în formele sale mizere, cuprinde o mare parte a comunităţii. Polarizarea lumii muncii:
economia nu mai oferă un minim de prosperitate unui segment în creştere a populaţiei
active, condamnată la munci precare şi nesigure; sărăcie extinsă şi la populaţia economic
activă.
* Funcţiile sociale ale statului subdezvoltate în raport cu necesităţile, incapabile
de a asigura pentru toţi nici măcar dreptul elementar la supravieţuire.
Politica X: politica reuşeşte cine poate, a abandonului colectiv în faţa
riscurilor.
* Politica abandonului interesului economic colectiv, naţional, ideologia
economiei mondializate fiind dominantă. Statele prospere combină eficienţa economică
cu interesul naţional. Ideologia economiei mondializate susţine în ţările sărace abandonul
în faţa marginalizării economice, resemnarea în zona subdezvoltării. Un deficit cronic de
politică activă de promovare a economiei naţionale, de scoatere din subdezvoltare a
zonelor sărace.
* Politici fiscale favorizante pentru segmentul bogat şi în defavoarea segmentului
sărac.
* Indiferenţa faţă de inegalităţiile sociale accentuate. Dominarea ideologiei
inegalităţii ca inevitabilă, sau, mai mult, ca factor productiv, motivator al efortului celor
săraci. Zonele de sărăcie severă sunt cronicizate.
* Toleranţă în creştere faţă de excluziunea socială, incluziunea socială este slab
prezentă ca orientare a politicii sociale.
* Politica statului social minimal. Eventual, ideologic considerarea statului social
ca o povară a prosperităţii economice. Profilul funcţiilor sociale exprimă acceptarea
inegalităţilor sociale şi a sărăciei cronice.
23
La limită, modelul X şi modelul Y sunt stări consolidate ale structurilor de
prosperitate sau de subdezvoltare. Dar politicile X şi Y coexistă în competiţie ca tendinţe
structurale existente în toate ţările, cu puteri variabile în funcţie de contexte. Devine tot
mai clar că lumea în ansamblul ei este departe de a fi în curs de omogenizare în
prosperitate, ci de scindare: o zonă relativ restrânsă de Y şi o masă consolidată şi în
extindere de X.
Europa după 22 de ani: o Europă omogenă în prosperitate ?
Cazul Europei este paradigmatic. Ţările din vestul Europei s-au unit deja într-o
lume capitalistă prosperă, capabilă să devină o forţă mondială. Proiectul Uniunii
Europene a avut de la început obiectivul realizării unei zone de omogenitate în
prosperitate, bazat pe principiul solidarităţii ca sursă importantă a dezvoltării şi
stabilităţii. Proiectul s-a concretizat într-o politică ambiţioasă de sprijin a zonelor
subdezvoltate. UE are ca obiectiv reducerea sărăciei şi a tuturor formelor de excluziune
socială.
Căderea lumii comuniste din centrul şi estul Europei a creat o nouă perspectivă
istorică: integrarea lor economică şi instituţională în UE. Noile ţări europene ieşite din
sistemul comunist obţin perspectiva de a fi ţări în tranziţie spre capitalismul prosper al
UE. Tranziţia noilor ţări membre se va încheia rapid şi Europa va deveni o zonă omogenă
de prosperitate. Întrebarea este cum valorifică/ sunt sprijinite ţările foste comuniste să
valorifice această oportunitate.
Noul context economic a zguduit visul unei Europe omogene. Se prefigurează
perspectiva îngrijorătoare a scindării în două Europe: o Europă dezvoltată, prosperă şi o
Europă cu o subdezvoltare persistentă. Stafia unei Europe în două viteze, formulată deja
de sceptici, prinde contur.
Tranziţia riscă să se finalizeze în modele stabile structural diferite:
Capitalismul cu o prosperitate coezivă – modelul Y/ capitalismul de lumea a
treia, polarizat social - modelul X.
Opţiunea politică a UE, cel puţin până în prezent, este de tipul Y. Obiectivul ei
este de a crea, prin participarea consensuală a tuturor statelor componente, o nouă
Europă, cu o economie funcţională şi o societate europeană coezivă în prosperitate,
bazată pe principiul solidarităţii. Dar, ca tendinţe structurale, cele două modele sunt
prezente într-o continuă competiţie şi în ţările europene.
În condiţii de dificultate, este de aşteptat ca în Uniunea Europeană să apară
diferenţe de orientare politică pe aceste dimensiuni: de a spori efortul de creare a unei
Europe Y sau de a tolera tendinţele de marginalizare a unor ţări, a unei Europe cu dublă
viteză. De fapt, expresia dublei viteze este o formulare politicoasă care exprimă
resemnarea UE în faţa diviziunii Europei.
În condiţiile economice şi sociale dificile cu care se confruntă, România se află,
mai dramatic ca niciodată, în faţa unei opţiuni de direcţie. Face efortul de a se înscrie în
fluxul UE spre o societate de tipul Y sau să se izoleze cu resemnare într-o politică de
tipul X ?
24
România la răscruce: spre Y sau X ?
Pentru a identifica cu mai multă precizie poziţia actuală a României, voi utiliza 8
dimensiuni diferenţiatoare între Modelul X şi Modelul Y.
Dimensiunea 1. Situaţia economică
Starea actuală a economiei româneşti. În ultimii 22 de ani, imaginea globală este
mai degrabă de stagnare: o creştere economică la limita de jos a modestului. Cumulat,
creşterea economică în cei 22 ani de tranziţie nu depăşeşte 20% faţă de 1989: mici
creşteri întrerupte de 3 crize majore. De abia în 2004 s-a atins nivelul economiei din 1989
pentru ca doar după 3 ani să intre într-o nouă criză5.
PIB 1989 = 798 miliarde lei
2010 = 948 miliarde lei, în valoarea 1989
Creştere economică în 21 ani = 19%
Eficienţa umană a economiei se exprimă cu claritate în veniturile
populaţiei.
Venitul disponibil median (pe persoană echivalentă), la paritatea puterii de cumpărare,
în ţările membre UE în anul 20076
Luxembourg 29292 Slovenia 13298
M.Britanie 18943 Grecia 11577
Cipru 18230 Malta 12572
Irlanda 17843 Portugalia 8933
Olanda 17718 R.Cehă 8913
Germania 17338 Estonia 6765
Danemarca 16958 Slovacia 6888
Belgia 16726 Ungaria 6631
Franţa 15604 Lituania 5854
Suedia 15968 Letonia 5594
Finlanda 15372 Polonia 5704
Italia 14580 Bulgaria 3343
Spania 13011 Romania 2942
Sursa: ***Combating poverty and social exclusion A statistical portrait of the EU,
Eurostat, 2010
5 Raportul social al ICCV nr.1, După 20 de ani: Opţiuni pentru România, ICCV, 2010, Coordontori:
Cătălin Zamfir, Iulian Stănescu, Simona Ilie. Coautori: Cristina Humă, Ioan Mărginean, Adina Mihăilescu,
Iuliana Precupeţu, Anita Preoteasa, Codrin Scutaru, Cristina Tomescu, Mariana Stanciu, Marian Vasile,
Elena Zamfir.
6 Raportul social al ICCV nr. 4, Starea sărăciei în românia în context european, Mariana Stanciu şi
Adina Mihăilescu, 2011, ICCV
25
În 2007, veniturile populaţiei în România se depărtează de eşalonul fostelor ţări
comuniste: doar 40% din veniturile lor. Se detaşează şi faţă de Bulgaria care, tradiţional,
era mai săracă.
Veniturile mediane pe persoană în ţările europene în tranziţie şi în România.
Slovenia 13 298
Cehia 8 913
Slovacia 6 888
Ungaria 6 631
Polonia 5 704
Bulgaria 3 343
Media celor 6 ţări
în tranziţie7 7 463
România 2 942 = 40% din media celor 6 ţări europene foste
comuniste
Situaţia actuală a României este agravată de structura economiei existente: o
agricultură dezorganizată, o industrie prăbuşită.
De abia după 22 ani, pentru o relansare economică durabilă este nevoie de o
reformă structurală a agriculturii şi de o politică coerentă şi curajoasă în domeniul
industriei.
Politica economică a României. Întreaga tranziţiei a fost dominată de un
abandon al politicii creşterii economice. Singura politică a fost cea a privatizării cu orice
preţ şi speranţa iluzorie că simpla privatizare în contextul unei economii mondiale,
presupuse a fi binevoitoare, va pune economia românească pe drumul cel bun.
Simptomatic este că tema interesului economiei naţionale este practic inexistentă
în discursul politic. Deficitul cronic de politică economică devine dramatic o problemă
crucială în condiţiile crizei actuale.
Măsurile luate în actuala perioadă de criză au blocat însă relansarea economiei:
fiscalitate descurajantă atât pentru angajare/ crearea de locuri de muncă (impozite şi
contribuţii mari, corupţie şi birocratizare excesivă), cât şi pentru consum (TVA ridicat,
politica veniturilor mici). Se adaugă investiţii publice păguboase care nu contribuie la
creşterea economică.
Dimensiunea 2. Cuprinderea în activitatea economică formală a populaţiei
active
Y este caracterizat printr-un grad ridicat de ocupare salarială. Indicatorul cel mai
relevant pentru gradul de participare la o activitate economică capabilă să asigure un
standard de viaţă decent este proporţia de salariaţi/ populaţia activă. Munca salarială
acordă venituri relativ ridicate şi predictibile. Asociat cu munca salarială, o protecţie
socială a muncii: stabilitatea angajării, asigurări de sănătate, pensii, ajutor de şomaj.
Gradul ridicat de angajare economică în sectorul formal conferă comunităţii omogenitate
7 Este normal să ne comparăm cu statele europene foste comuniste cu care am avut aproximativ acelaşi
punct de plecare.
26
socială. Sectorul nesalarial - întreprinderi mici, iniţiative individuale – este şi el un factor
de omogenitate economică şi socială, dacă este susţinut de mecanisme de compensare a
riscurilor şi o protecţie socială adecvată a muncii.
În contrast, X este caracterizat printr-un grad scăzut de salarizare. Cea mai mare
parte a forţei de muncă este angajată în mica economie, în economia gri, cea mai mare
parte a ei o economie de subzistenţă, slab protejată în faţa riscurilor de şomaj, boală,
bătrâneţe, dar şi a abuzurilor din sfera muncii.
Starea: O prăbuşire continuă a numărului de salariaţi, complementară cu migraţia
care oferă mai mult munci precare şi nesigure. O polarizare a muncii: reducerea accesului
la munca formală şi o zonă în creştere de activităţi economice nesigure, cu venituri
scăzute şi incerte.
Dinamica numărului de locuri de muncă salarială în 22 ani:
1990 - 8,4 milioane
2011 – 4,1 milioane
Reducerea locurilor de muncă salariale s-a produs în special în domeniile
productive.
Numărul salariaţilor în tranziţie, în mii8
1990 2009
În industrie 4 005 1 371
În construcţii 704 404
Cum estimează românii posibilitatea obţinerii unui loc de muncă ?9
1990 2010
Foarte proastă 10% 39%
Proastă 23% 37%
Satisfăcătoare 30% 17%
Bună 19% 6%
Foarte bună 2% 0%
Politica: o politică mai mult declarativă de creare de locuri de muncă. Pentru
2012 guvernarea îşi propune noi reduceri a locurilor de muncă salariale. Politica de
încurajare a întreprinderilor mici şi mijlocii, considerată ca mijlocul cel mai important al
relansării economice, s-a dovedit a fi insuficient susţinută în fapt, cu efecte
dezamăgitoare. Întreprinderile mici se confruntă cu riscul cel mai ridicat de a deveni
victime ale crizei economice. Noul Cod al muncii, adoptat recent, reprezintă un atac dur
la adresa drepturilor muncii, fragilizând şi mai mult situaţia angajaţilor. Se pare că ţinta
principală a noului Cod al muncii sunt salariaţii din sistemul public.
Dimensiunea 3: inegalitate/ egalitate a colectivităţii
8 Raportul social al ICCV 2011: România: răspunsuri la criză, nr. 3, Cătălin Zamfir, Simona Ilie,
Codrin Scutaru, Iulian Stănescu, Elena Zamfir, ICCV 2011, p. 8
9 Mărginean, Ioan şi Iuliana Precupeţu (coord.), coautori: Mihai Dumitru, Ioan Mărginean, Flavius
Mihalache, Adina Mihăilescu, Gabriela Neagu, Raluca Popeascu, Iuliana Precupeţu, Ana Maria Preoteasa,
Mariana Stanciu, Ştefan Ştefănescu, Marian Vasile, Paradigma calităţii vieţii, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 2011
27
Măsurile politice luate de natură a promova/ limita inegalitatea pot fi luate ca un
test al tendinţelor evoluţiei unei ţări. În mod special, sunt relevante politicile fiscale
(impozitarea celor cu venituri mici/ a celor cu venituri mari), politica salarială, în mod
special politica salariului minim. Dar şi discursul politic: este inegalitatea excesivă o
temă de preocupare politică sau e considerată ca inevitabilă sau chiar o stare pozitivă,
motivator al activării economice ?
Ca un semn al preocupării UE pentru problema inegalităţii sociale excesive, în
sistemul european de indicatori instituţionalizaţi sunt incluşi indicatori ai inegalităţii:
indicele Gini, raportul 80/20 (cei mai săraci 20% faţă de cei mai prosperi 20%), sărăcia
relativă (UE consideră săraci cei care au venituri sub 60% din venitul median).
Y: Inegalitate moderată. Unele ţări europene au o politică explicită de limitare a
inegalităţilor excesive. UE are o politică implicită în această sferă: reducerea sărăciei
relative (proporţia populaţiei cu venituri sub 60% din venitul median) are ca efect
principal reducerea inegalităţii.
X: Inegalitate accentuată. Limitarea inegalităţii nu este în nicio formă o
preocupare politică.
Starea României: Inegalitate mare şi în creştere. La toţi indicatorii România se
plasează pe primul sau al doilea loc din Europa.
Indicele Gini10
România:
1989 – 24
2009 – 35
UE27 2009 – 30
Cel mai scăzut: Slovenia - 20
Raportul S80/S20 în România
2000 – 4,5
2008 – 7
România se situează pe penultimul loc în UE, cu excepţia Letoniei.
Politica: Măsurile politice adoptate în România în ultimii ani promovează
accentuat inegalitatea. Fiscalitatea avantajează pe cei cu venituri mari şi dezavantajează
pe cei cu venituri mici. Impozitarea muncii salariale este transparentă şi înalt
controlabilă; evaziunea fiscală este mai puţin controlabilă şi vulnerabilă la corupţie la
angajatori, la cei cu venituri mari şi în economia gri.
Politica salarială este un factor al accentuării inegalităţii. Obiectivul principal al
politicii salariale a fost constant în România menţinerea salariului minim la un nivel
foarte scăzut. În 2010, salariul minim este cel mai scăzut din UE, substanţial mai mic faţă
de alte ţări foste comuniste: 68% din salariul minim din Bulgaria şi 48% din cel din
Polonia.
Salariul minim în unele ţări ale UE, în Euro (anul 2010)
10 Raportul social al ICCV 2011, nr. 3, Cătălin Zamfir, Simona Ilie, Codrin Scutaru, Iulian Stănescu,
Elena Zamfir, ICCV 2011, p. 54
28
Ţara Ţara
M.Britanie 967 Finlanda 802
Austria 937 Italia 752
Irlanda 912 Spania 699
Germania 885 Grecia 604
Danemarca 877 Portugalia 480
Suedia 864 Polonia 326
Belgia 845 Bulgaria 233
Franţa 811 România 159
Politica salarială a devenit şi ea un mecanism al polarizării sociale. Dacă în
România salariul mediu cunoaşte o creştere modestă faţă de 1989 (120%), salariul minim
se depărtează de salariul mediu, depreciindu-se faţă de 1989 (82% din nivelul iniţial).
1989 2010
120%
Salariul mediu 100
Salariul minim 100
82%
Ce cred românii despre diferenţele sociale actuale ?
Credeţi că în România diferenţele de venituri sunt:11
Mult prea mari 58%
Prea mari 33%
Normale 5%
Prea mici 2%
Mult prea mici 1%
Dimensiunea 4. Importanţa funcţiilor statului.
Amploarea statului indică măsura în care sectorul public se angajează în
producerea bunăstării şi în mod special a echilibrării ei.
Stare: România prezintă nivelul cel mai scăzut al cheltuielilor publice în
comparaţie cu celelalte state ale Uniunii europene
Cheltuielile publice ale României ca % din PIB
2009 40,4%
11 Mărginean, Ioan şi Iuliana Precupeţu (coord.), coautori: Mihai Dumitru, Ioan Mărginean, Flavius
Mihalache, Adina Mihăilescu, Gabriela Neagu, Raluca Popeascu, Iuliana Precupeţu, Ana Maria Preoteasa,
Mariana Stanciu, Ştefan Ştefănescu, Marian Vasile, Paradigma calităţii vieţii, Editura Academiei Române,
2011
29
Cel mai scăzut din UE
Cel mai ridicat nivel: 58,6%
Politica: Paradoxul României: deşi satul este cel mai ’mic’ din Europa,
guvernarea românească din ultimii 3 ani a declanşat o politică violentă de reducere a
statului. Programul de ’reformă’ a statului lansat de guvernarea actuală se reduce la
politica tăierii cheltuielilor bugetare şi privatizare a sectorului public.
Dimensiunea 5. Gradul de implicare publică în protecţia socială
Obiectivul principal al politicilor sociale este echilibrarea bunăstării colective şi
reducerea sărăciei.
Eficienţa politicilor sociale este măsurată prin trei seturi de indicatori:
· Indicatori de input: cheltuielile sociale publice.
· Indicatori de structură: gradul de acoperire cu mecanisme instituţionale şi
finanţarea suportului grupurilor sociale cu risc ridicat.
· Indicatori de output: gradul de inegalitate/ egalitate, amploarea şi gravitatea
sărăciei, egalitatea de oportunităţi, accesul la serviciile sociale fundamentale:
educaţie, sănătate, asistenţă socială, suport ocupaţional, asigurări sociale.
Stare: dimensiunea statului social românesc este cel mai redus/ penultimul din UE:
Cheltuielile protecţie socială % din PIB (pensii, sănătate, şomaj, asistenţă socială): 2007
România 12,8%
Nivelul cel mai ridicat (Franţa) 30,5%
Media celorlalte 6 ţări foste comuniste 18,6%
Cheltuieli publice pentru pensii ca % din PIB - 2007
România - 6,4%
Media celorlalte 6 ţări foste comuniste - 9,0%
Politica: Ţările vest-europene au inventat, în condiţiile dificile lăsate de cel de al
Doilea Război Mondial, conceptul de stat social şi şi-au menţinut opţiunea. UE a conferit
statului social o nouă dimensiune, introdcând un nou concept-obiectiv politic prioritar:
reducerea excluziunii sociale şi promovarea incluziunii sociale.
În contrast cu politica UE, guvernarea actuală în România are ca obiectiv prioritar
eliminarea statului social. În mod special asistenţa socială este ţinta reducerii drastice, pe
motivul că el este prea mare şi viciat de o masă de abuzuri, fără a se furniza însă date
statistice, cu excepţia unor exemple. Tema combaterii excluziunii sociale/ promovării
incluziunii sociale nu mai este prezentă în discursul politic.
Serviciile sociale fundamentale – învăţământ, sănătate, poliţie – au fost supuse
constant mesajului politic de decredibilizare şi unor măsuri continue de reorganizare prin
reducere, cu efecte distructive care pot fi estimate a fi de o gravitate unică în lume.
Discursul public avansează estimarea că statul social consumă în România
excesiv de mult din buget. În consecinţă, el trebuie drastic redus. În realitate, cheltuielile
sociale reprezintă partea cea mai mică din buget, faţă de celelalte ţări europene. Politica
actuală măreşte decalajul faţă de celelalte ţări europene.
30
Cheltuielile sociale ca procent din cheltuielile publice (2007)12
* România 37
* Media UE27 56
* Ungaria 47
* Slovacia 46
* Cehia 44
* Polonia 43
* Bulgaria 41
6. Ponderea săracilor în populaţie
Stare: Tranziţia s-a caracterizat printr-o explozie a amploarei şi gravităţii sărăciei
în România. Ca efect al căderii economiei, dublată de accentuarea polarizării economice
şi de deficitul de protecţie socială, sărăcia s-a extins. Este în special şocantă apariţia şi
creşterea comunităţilor confruntate cu o sărăcie extremă, de tipul celordezvoltate în jurul
gropilor de gunoi.
Programul ICCV lansat în 1991-94 de monitorizare a sărăciei, utilizând o
metodologie cu ambiţia de a identifica gradul de sărăcie absolută, nu a fost susţinut, fiind
treptat preluat de Banca Mondială cu o metodologie mixtă, de sărăcie absolută/ relativă.
Metodologia Băncii Mondiale pare a fi eşuat datorită ultimelor estimări care sunt mai
mult decât amuzante: estimarea sărăciei absolute în România la un nivel de sub 1%.
Indicatorul sărăciei relative, utilizat de Uniunea Europeană, este mai puţin
relevant pentru ţările cu un grad ridicat de sărăcie, el indicând mai mult inegalitatea,
decât sărăcia propriu-zisă.
Sărăcia relativă: sub 60% din venitul median13
În România: 22% din populaţie, a două din UE
Media UE: 16%
Cel mai scăzut nivel: 9% (Cehia)
Ceea ce diferenţiază dramatic România de toate celelalte ţări este riscul de sărăcie
a persoanelor care muncesc, rezultat al politicii salariale. Ca efect cumulat al tuturor
politicilor social-economice, munca nu garantează un standard decent de viaţă,
extinzându-se riscul sărăcirii şi în zona segmentului activ al populaţiei.
Sărăcia persoanelor care muncesc - % din persoanele angajate (2007)
* România 18
* UE 27 8
* Bulgaria 8
* Cehoslovacia 3
Evaluarea subiectivă ne oferă o imagine şi mai diferenţiată.
12 Raportul social al ICCV 2011, nr. 4, Cătălin Zamfir, Simona Ilie, Codrin Scutaru, Iulian Stănescu,
Elena Zamfir, ICCV 2011
13 Raport social al ICCV nr.4, Starea sărăciei în România în context european, Mariana Stanciu,
Adina Mihăilescu, ICCV 2010
31
Estimarea veniturilor familiei în raport cu necesităţile14: %
* Sărăcie (nu ne ajung nici pentru strictul necesar) 31
* La limită, cu riscul de sărăcire (ne ajung doar pentru strictul necesar) 34
* Decenţă, la limită (ne ajung pentru un trai decent, dar nu ne putem
permite ceva mai scump) 26
* Prosperitate cu efort (reuşesc să cumpăr unele obiecte mai
Scumpe, dar cu efort) 9
* Abundenţă (reuşim să avem tot ce ne trebuie, fără prea mare efort) 1
Politica: UE îşi propunea o reducere până în 2020 a săracilor cu 20 de milioane.
În România, preocuparea pentru tema sărăciei a fost lansată în mediul academic,
de la începutul tranziţiei, conectată cu politica socială.
1991-94: Programul Institutului de Cercetare a Calităţii Vieţii de analiza a sărăciei
şi a politicilor sociale.
În 1997 Preşedintele de atunci, Emil Constantinescu, susţinut de UNDP, a lansat o
Strategie antisărăcie, abandonată de către Guvern prin ignorarea ei.
În 2001, noul guvern social-demcrat a creat o instituţie în subordinea primului
ministru – Comisia Anti-Sărăcie şi Promovare a Incluziunii Sociale (CASPIS) – şi a
adoptat în 2003 Planul Naţional Anti-Sărăcie şi Promovare a Incluziunii Sociale
(PNAINC). Acest Plan, preluând principalele teze ale Strategiei din 1997, a stat la baza
planului comun România-UE (JIM – Joint Inclusion Memorandum), la solicitarea UE ca
una dintre condiţiile acceptării ţării ca membru a UE, şi semnat de cele două părţi în
2005.
De atunci, preocuparea politică de a reduce sărăcia şi excluziunea socială a trecut
pe un plan secund, până la a dispare complet în ultimii 3 ani din preocupările politice.
În repetate rânduri, discursul politic al actualei guvernări lansează ca explicare a
sărăciei, lenea populaţiei, şi ca singură soluţie la nemlţumirile în creştere, migraţia.
În condiţii de criză economică severă, asistenţa socială, instrumentul public de
limitare a efectelor de sărăcire, este supus unei politici prioritare de decredibilizare şi
compresie. Bugetul pentru 2012 prevede o reducere şi mai importantă a finanţării
asistenţei sociale de la 2,8% din PIB la 2%.
Dimensiunea 7: Calitatea administraţiei publice şi a funcţionării sistemului
politic.
Calitatea administraţiei publice, în mod special a sistemului politic, inclusiv a
sistemelor publice (sănătate, învăţământ, asistenţă socială, securitatea persoanei), este un
factor decisiv al calităţii vieţii şi demnităţii umane.
Pentru a estima calitatea nu avem indicatori sintetici. Dar câţiva indicatori parţiali
şi indirecţi pot fi utilizaţi:
· Estimarea raţionalităţii conducerii politice conferă sentimentul că s-au utilizat
sau nu, eficient şi corect în interesul oamenilor, oportunităţile existente.
· Raţionalitatea şi eficienţa administraţiei publice: corupţia, dublată de
birocraţie, grevează negativ calitatea administraţiei publice.
14 Raportul social al ICCV nr.2, Cercetarea calităţii vieţii în România 2010, ICCV, 2010. Ioan
Mărginean, Iuliana Precupeţu, Mihai Dumitru, Florentin Flavius Mihalache, Adina Mihăilescu, Gabriela
Neagu, Raluca Popescu, Ana Maria Preoteasa, Laura Tufă, Marian Vasile, p. 13
32
Pentru ilustrare o estimare sintetică dată de populaţie.
Modul în care este condusă ţara %15
1990 2010
Foarte proastă 5% 51%
Proastă 14% 29%
Satisfăcătoare 39% 16%
Bună 33 4
Foarte bună 7 0
Estimarea calităţii vieţii politice din ţară (2010 - %)16
Foarte nemulţumit 59
Nemulţumit 36
Nici nemulţumit, nici mulţumit 11
Mulţumit 2
Foarte mulţumit 0
8. Grad de democraţie/ autoritarism
Democraţia actuală este produsul capitalismului dezvoltat de jos în sus, a
pluralităţii de interese constituite în economia/ societatea civilă reală. Larga diversitate a
grupurilor social-economice este recunoscută şi asamblată prin mecanismele politice.
Nivelul democraţiei se exprimă în recunoaşterea diversităţii de interese şi
satisfacerea lor, cât mai echilibrată, prin mecanismele politice. Scindare societăţii în
grupuri puternice care îşi impun cu forţa propriile interese în defavoarea grupurilor lipsite
de putere economică şi politică indică un grad ridicat de autoritarism politic. Sistemele
politice actuale prezintă tendinţe atât democratice, cât şi autoritare, dar cu grade diferite
de dominare a uneia sau alteia. În ţările, chiar cu democraţie consolidată, se pot înregistra
devieri spre autoritarism.
Pentru identificarea ponderii tendinţelor democrate/ autoritare pot fi utilizate o
largă paletă de criterii:
· Gradul de participare politică, atât prin vot, cât şi prin dezbateri publice, la
luarea deciziilor/ adoptarea legislaţiei.
o Legile fundamentale sunt supuse discuţiei publice şi ele exprimă
rezultatele discuţiilor publice şi ale negocierii echilibrate între
grupurile de interese.
o Legile sunt supuse discuţiei parlamentare şi opoziţia are un cuvânt de
spus în adoptarea lor.
o În consecinţă, este de la sine înţeles că legile importante sunt rezultatul
unor largi şi atente dezbateri publice, iar nu prin asumarea răspunderii
de către guvern, o formă a dictaturii guvernului asupra parlamentului.
o Legile de organizare a alegerilor sunt realizate pe baza unui larg
consens putere/ opoziţie.
15 Mărginean, Ioan şi Iuliana Precupeţu (coord.), coautori: Mihai Dumitru, Ioan Mărginean, Flavius
Mihalache, Adina Mihăilescu, Gabriela Neagu, Raluca Popeascu, Iuliana Precupeţu, Ana Maria Preoteasa,
Mariana Stanciu, Ştefan Ştefănescu, Marian Vasile, Paradigma calităţii vieţii, Editura Academiei Române,
2011
16 Idem, p. 63
33
o Încrederea populaţiei în mecanismele guvernării democratice: măsura
în care ele exprimă voinţa electoratului: Preşedinte, Guvern,
Parlament, coaliţia de la putere.
· Crearea de majorităţi artificiale prin mijloace nedemocratice
o Fraudarea alegerilor.
o Adoptarea prin forţă a unor mecanisme electorale cu risc ridicat de a fi
fraudate.
o Vicierea structurii parlamentare prin migrarea parlamentarilor de la
opoziţie la putere. Existenţa/ inexistenţa unor restricţii legale ale
vicierii voinţei populare exprimate prin vot şi amploarea migrării de la
opoziţie la putere sunt indicatori precişi ai presiunii autoritare.
Percepţia publică a utilizării unor mecanisme ca şantajul prin dosar,
acordarea de favoruri, toate ducând la falsificarea opţiunii
electoratului.
Câteva date referitoare la evaluarea de către populaţie a democraţiei/
autoritarismului.
Posibilitatea populaţiei de a influenţa modul în care este condusă ţara % - 2010
17
* Foarte scăzută 68
* Scăzută 23
* Satisfăcătoare 7
* Ridicată 2
* Foarte ridicată 0
Poziţia României
Europa occidentală a creat statul social şi această politică este exprimată accentuat
în viziunea Uniunii Europene.
Strategia Europa 2020 include printre obiectivele sale şi reducerea cu 20 de
milioane a populaţiei care trăieşte în sărăcie, evaluarea rezultatelor urmând a se raporta
la următorii indicatori sociali: persoane care trăiesc sub pragul naţional al sărăciei,
persoane deprivate material sever şi persoane în gospodării cu nivel redus de angajare
în muncă.
Viziunea strategică a UE cuprinde deci un obiectiv social – reducerea rapidă a
sărăciei şi precarităţii vieţii – şi un mijloc –creşterea procentului celor angajaţi în muncă.
La toţi indicatorii relevanţi pentru statul social, ţările europene occidentale
prezintă clar o orientare de tip Y.
România la majoritatea indicatorilor relevanţi se plasează pe ultimul loc şi la alţi
câţiva printre ultimii doi-trei.
Analizând cu atenţie poziţia României pe cele 8 dimensiuni considerate în acest
Raport, suntem forţaţi să ajungem la o concluzie surprinzător de neplăcută: România
prezintă un profil omogen de tipul X: 8X / 0Y.
Ce înseamnă 8X ? Aş interpreta acest profil în următorii termeni:
17 Raportul social al ICCV nr.2, Cercetarea calităţii vieţii în România 2010, ICCV, 2010. Ioan
Mărginean, Iuliana Precupeţu, Mihai Dumitru, Florentin Flavius Mihalache, Adina Mihăilescu, Gabriela
Neagu, Raluca Popescu, Ana Maria Preoteasa, Laura Tufă, Marian Vasile, p. 61
34
Un capitalism sărac de lumea a treia, complementar cu o societate polarizată
economic, social şi politic.
Politica actuală a României promovează şi pentru viitor caracteristicile de tip X.
România se plasează deja la marginea Europei. Continuarea opţiunilor politice
actuale riscă să arunce România complet în afara Europei.
Este important să examinăm o întrebare invocată adesea în discuţiile publice:
Modelul X sau Y nu sunt de fapt generate de nivelul economiei ? Cu alte cuvinte, o
economie săracă inevitabil va adopta Modelul X, dar, după ce se ajunge la un nivel
ridicat de prosperitate, se va putea adopta un Model Y.
Istoria infirmă o asemenea ipoteză. X şi Y sunt strategii nu diferenţiate după
nivelul economiei, ci strategii de ieşire din situaţii de criză şi de dezvoltare sustenabilă.
Europa este un caz crucial pentru testarea acestei ipoteze. Ieşirea din situaţia dezastruoasă
lăsată de cel de al Doilea Război Mondial nu s-a realizat printr-o strategie X, ci prin una
Y. Bazele statului social capitalist modern au fost puse ca soluţie social-economică a
ieşirii din război. China, posibil şi Vietnamul, reprezintă un caz important în sprijinul
acestei teze. Ambele ţări au ieşit din criza subdezvoltării printr-un stat puternic,
mobilizând solidaritatea şi responsabilitatea colectivă.
România, încotro ?
Strategia actuală care împinge România pe o direcţie X este prelungirea
accentuată a opţiunilor luate pe tot parcursul tranziţiei. Este oportun din acest motiv să ne
întrebăm care este modelul de societate promovat de aceste opţiuni strategice.
* Presiunea continuă pentru o privatizare accelerată, cu orice preţ, care, în
perspectiva prezentului, pare a fi fost responsabilă de costurile imense ale restructurării
economiei. Orice critică a politicilor de privatizare a devenit un tabu ideologic.
* Filozofia tranziţiei, uneori explicit, cel mai adesea implicit, a avut în centru ei
programul privatizării totale, inclusiv privatizarea resurselor naturale, dar şi a serviciilor
sociale fundamentale, sănătatea, educaţia, asigurările sociale; şi zonele de monopol
public trebuie privatizate, fără teama de instaurarea unor monopoluri private.
* Economia modernă este mondializată, reglată doar de mecanismele acesteia.
Evocarea interesului naţional în economie este suspectat a exprima o mentalitate
comunistă.
* Politica veniturilor: veniturile mari, în mod special profitul, trebuie protejate şi
încurajate; veniturile salariale trebuie privite mai mult ca un rău necesar. Dacă cresc prea
mult, ele vor limita capacitatea noastră competitivă. Pentru a atrage investiţiile, salariile
trebuie menţinute la cel mai scăzut nivel posibil.
* Accentul aproape exclusiv pe politica de echilibrare financiară, cuplată cu
dezinteresul pentru politici de relansare economică şi, complementar, cu încurajarea de
împrumuturi de la instituţiile internaţionale. Nu există încă o listare a tuturor
împrumuturilor făcute de România de la FMI şi Banca Mondială, a obiectivelor şi
eficienţei acestora.
35
* Ignorarea sistematică a procesului exploziv al corupţiei care a grevat timp de 22
de ani economia şi societatea românească. Tratarea corupţiei mai mult ca un rău necesar
care va trece odată cu finalizarea tranziţiei.
* Stat social cât mai mic, redus la asigurarea unor condiţii de strictă supravieţuire.
Statul trebuie să se retragă din toate funcţiile de suport social.
* Principii ca solidaritatea, interesul comun, echitatea sau responsabilitatea
colectivă în faţa riscurilor sociale nu pot fi găsite în majoritatea textelor programatice. În
schimb, individualismul pare a fi promovat ca motor primar al funcţionări vieţii sociale.
Rezultatul acestei filozofii a fost prosperitatea lui cine poate.
* O presiune continuă de scoatere a serviciilor sociale fundamentale din sfera
sistemului public, bazat pe solidaritate în faţa riscurilor individuale şi colective, şi
transferul lor în zona privată.
* O presiune continuă, devenită acum explicită în actuala lege a asistenţei sociale,
de a transfera funcţiile publice de protecţie socială în sfera unui minim de asistenţă
socială. Obsesia guvernării actuale de a confunda protecţia socială cu asistenţa socială
nu mai apare în această perspectivă o simplă eroare provenită din necunoaştere. Ea este
expresia unui program de reducere a tuturor formelor de protecţie socială la o asistenţă
socială minimală.
* Transferarea treptată a sistemului de asigurări sociale din sfera publică în cea
privată. Introducerea Pilonului II şi III de asigurări a avut, de la început, intenţia de
eliminare treptată a Pilonul I. Pilonul I este un sistem public de asigurări sociale, bazat pe
principiul solidarităţii între persoane şi generaţii în faţa riscurilor individuale şi colective.
Pilonul II este o modalitate strict individuală a face faţă riscurilor, o formă de privatizare
a asigurării de bătrâneţe, dar obligatorie. Introducerea Pilonului II a reprezentat un factor
al împingerii sistemul public de pensii în criză.
* Legea actuală a sănătăţii, elaborată netransparent, va scoate decisiv sistemul de
asigurări de sănătate din sfera publică. Polarizarea economică va fi dramatic accentuată
de polarizarea stării de sănătate. Îngrijirea medicală, un drept universal, este şi ea împinsă
la nivelul unui pachet minimal de asistenţă socială.
Aceste opţiuni strategice sunt duse la limita lor extremă în guvernarea actuală. Ele
împing inevitabil România nu spre o societate capitalistă prosperă, coezivă şi solidară,
de tip european, ci spre un capitalism sărac de lumea a treia, cu o economie marginală
şi o societate polarizată; spre o societate nu de tip Y, ci de tip X.
Ce va fi după ?
Întrebarea Ce va fi după tranziţie a părut mult timp justificată. Dacă analiza de
aici este corectă, este mai important să ne punem o altă întrebare: acum, în al
doisprezecelea ceas, nu ce va fi ’după’, ci cum vrem să încheiem această tranziţie ?
Suntem din nou în faţa unei opţiuni strategice: vrem să finalizăm această
tranziţie care ne împinge spre o societate de lume a treia, la marginea Europei, sau să
schimbăm radical orientarea, unind eforturile de a construi o economie naţională
funcţională, capabilă să asigure un standard decent de viaţă şi o societate solidară ca
sursă esenţială a unei relansări durabile.
36